Despre
pelerinajul de la Mănăstirea Nicula, cu ocazia Adormirii Maicii Domnului, auzisem
de multă vreme, dar nişte fotografii ale d-lui Ioan Moldovan, ne-au îndemnat să
mergem. Nu era prima mea vizită la
Nicula. Mai fusesem acolo în studenţie cu nişte prieteni. Pe atunci ştiu că am
fost impresionat de liniştea locului şi de
atmosfera intimă de la vecernie. Îmi aduceam acum aminte de drumul prin sat, de
ultima pantă până la Mănăstire. Acum pe aici erau înşirate tarabe cu obiecte
religioase, dar prea multe şi cu chinezării. De la unele tarabe, la care se vindeau
CD-uri, erau date prea tare melodii religioase...
Am găsit, cu
greu, în poieniţa din dreapta bisericii, un loc mic unde urma să ne întindem
cortul, am lăsat totul acolo şi am plecat spre biserică. Vecini de-ai noştri
din poieniţă fie îşi povesteau întâmplări din anul care trecuse de la ultima
lor întâlnire, fie cântau sau se rugau, fie, pur şi simplu stăteau şi gustau
din bucuria de a fi cu toţii împreună.
În jurul bisericuţei
de lemn erau foarte mulţi oameni care o înconjurau în genunchi şi în coate. Îşi
exprimau şi în acest mod dragostea lor faţă de Maica Domnului. Poate că nu
există un mod mai profund de a simţi această Sărbătoare. Acţiunile care duc la cele
mai frumoase trăiri, nu au nevoie de nicio explicaţie.
A fost şi multă presă
acolo.
De la unii am
aflat ulterior ca am fost 60.000 de pelerini, de la alţii, peste 100.000, de la
alţii 35.000. Numărul, pe cît de greu este de estimat, pe atât este de
neimportant. În noaptea dintre 14 spre 15 când, cu siguranţă s-au aprins mii de
lumânări, toţi am fost un tot.
